Sunt orase in care mergi pentru ca iti doresti, arzi de nerabdare sa le vezi pentru ca ti se potrivesc, pentru ca te cheama sa le cunosti.

Sunt orase in care ajungi accidental, stationezi 5 minute in gara lor, treci pe bulevardul principal aruncand o ocheada si le lasi in urma.

Sunt orase in care nu ai vrea sa pui vreodata piciorul, al caror nume nu vrei sa-l auzi, cu cladiri si oameni ce par sa te dezguste.

Si mai sunt orase pe care le cunosti din povestirile altora, orase imbracate in cuvinte si imagini, orase cu doua suflete: al lor si al celui prin ochii caruia se nasc.

Bucurestiul din vocea lui e altul fata de cel pe care-l cunosc.

E drept, n-am fost decat de vreo 4 ori pe acolo si intotdeauna pentru ca aveam ceva de facut, nu pentru ca asa mi-ar fi placut. Dar a trecut mult timp de atunci, multe s-au schimbat.

Bucurestiul asta nou pe care-l invat din plimbari si povestiri nu e asa inspaimantator ca cel pe care mi-l amintesc.

Tot timpul e forfota in jur, se merge, se alearga, se face zgomot, nu se sta o clipa locului. Se schimba culorile semaforului ca in ritm de hip hop, se ambaleaza motoarele ca apa clocotind la 100 de grade, se aud sirenele masinilor de ambulanta ca si cum ar fi melodia unui carusel ce nu se mai opreste.

Si lucrul asta ma surprinde: credeam ca intr-un oras unde fiecare lupta pentru sine, unde putinor le pasa ce se intampla cu tine, ei bine, intr-un oras ca asta, credeam ca se moare in liniste. Insa, pentru 5 secunde toti stiu ce se intampla, pentru 5 secunde cineva se gandeste la tine gandindu-se la el.

Si astfel nu e niciodata prea aglomerat, nu e prea fierbinte asfaltul vara, nu e.

* Anouk – Urban solitude