” In noaptea aceea, in aer era o aroma de Timp.

Cum mirosea Timpul? Ca praf, ceasuri si oameni.

Si, daca te intrebai cum suna Timpul, ei bine, Timpul suna ca un rau curgand printr-o pestera intunecata, glasuri plangand, noroi cazand pe capacele unor cutii goale si ploaie.

Mergand mai departe, cum arata Timpul? Timpul era ca o ninsoare tacuta intr-o camera intunecata, sau ca un film mut intr-o sala veche de cinematograf, o suta de miliarde de chipuri cazand ca baloanele de Anul Nou, jos, jos, spre nefiinta.

Asa mirosea, arata si suna Timpul. Iar in noaptea aceea – in noaptea aceea aproape ca puteai atinge Timpul.”

Ray Bradbury – Cronici Martiene