Cu ceva vreme in urma cei de la buybooks mi-au facut cadou un voucher si n-am pierdut ocazia de a-mi achizitiona ceea ce cautam de ani buni prin librarii si anticariate iar cei de la Leda au re-editat inca de toamna trecuta: Ray Bradbury – Cronicile martiene.

Si o asemenea carte nu putea sa se bucure de o coperta mai inspirata decat ilustrata cu “Entropy” by Vitaly S. Alexius, unul dintre artistii mei preferati, pe care il puteti gasi pe deviantart; are niste imagini post-apocaliptice uimitoare.

Asa ca avem o combinatie perfecta: o traducere executata exemplar, o coperta faina si, bineinteles, povestile cu subiecte personalizate ce ar putea foarte bine sa fie de sine statatoare dar care impreuna prezinta imaginea unei lumi in care omul, construindu-si rachete si fiind sub amenintarea unui razboi atomic, pleaca sa colonizeze planeta Marte, locuibila si totodata locuita.

Spre deosebire de noi, oamenii, care mereu vrem sa gasim ceva, sa lasam ceva, sa obtinem ceva sau sa fugim de altceva, martienii au inteles ca viata este un scop in sine, ca poti fi impacat cu tine insuti, ca poti trai foarte bine prin poezie si spectacol si fiind in armonie cu semenii tai si cu mediul inconjurator.

Marte reprezinta un nou inceput, un loc al sperantei si al visurilor eterne ale omenirii care, din pacate, nu pare sa invete niciodata din propriile greseli.

Pentru cei carora Fahrenheit 451 le-a ramas intiparit in minte sau care au o pasiune pentru domnu’ Edgar Allan Poe, Cronicile martiene sunt o lectura surprinzatoare cand vor da peste povestirile in care cele doua referinte se regasesc.

Pentru mine Cronicile lui Bradbury sunt pur si simplu o bijuterie dupa care am tanjit multa vreme si care mi-a depasit asteptarile.

Asa ca mai multe n-am sa spun. Trebuie sa citesti ca sa simti cine sunt cu adevarat martienii.