Prin 2007 facusem o pasiune pentru poemele lui Andrei Ruse, atat de urbane, violente, si nonconformiste. Acum, 3 ani mai tarziu, am dat accidental peste o recomandare pe care ulterior am gasit-o total arbitrar.

E “Soni”- a lui Andrei Ruse aparuta in 2008.

“ma cheama sonia, am 26 de ani, cancer la stomac si inca sase luni de trait.”

Soni – este o poveste despre moarte si sex, despre dorinta de a simti tot si orice si de a nu pierde timpul cu lucruri insignifiante; o lume a extremelor in care drogurile si bautura ii ofera singura cale de scapare din real, unde adevarate “tripuri” ii permit libertatea de a fi ea insasi. Nu exista consecinte, nu exista un maine la fel ca azi, nu exista planuri pentru ca nu exista viitor, exista doar un perpetuu acum si aici.

“nu am priceput niciodata sporturile extreme. senzatii tari? adrenalina? incercati cancerul! “

Printr-un amalgam de episoade (supra) / realiste, monologuri interioare despre frica de moarte, singuratate si dumnezeu si scene ce ar putea fi catalogate drept perverse, ca sa nu le numesc pornografice, Andrei face din Soni o stare de spirit – o intrupare distructiva a ceea ce poate insemna dorinta de a trai.

“nu e nimic aici, în afara dorinţei noastre de a muri cât mai târziu posibil.”

Daca poezia lui mi-a placut pentru originalitate, proza mi se pare foarte asemanatoare cu a lui Will Self; autentica, vulgara, reala, scrisa in intregime cu minuscule.