Soarele apune treptat, ca in orice zi, se scufunda in spatele acoperisurilor maronii si lasa urme. Niciodata nu merge la culcare ca un copil cuminte, intotdeauna taraste dupa el jucarii luminoase, colorate in orange, rosu, purpuriu si chiar albastru inchis. Uneori trece in fuga prin fata ferestrei mele de parca ar fi fost pedepsit si tre sa ajunga repede in camera lui, de cealalta parte a lumii; alteori paseste tiptil incat nici nu-l observ si se supara ca nu stiu sa ma joc de-a vati-ascunselea cu el iar uneori, ca acum, mai zaboveste un pic. Da razand cu piciorul intr-un nor si il muta mai la stanga ca sa aiba loc sa-si insire creioanele colorate… si mai sta, imi mai arunca o privire, mai deseneaza o linie curba, neatent insista prea mult pe o bucatica de cer …dar stie ca-mi place sa-l privesc cand deseneaza, ca oricum mazgalelile lui vor fi opere, ca vor inspira pe cineva, ca vor face pe altii sa incerce sa-i egaleze talentul. Mai rupe un varf de creion… dar nu mai e timp sa-l ascuta. E tarziu! Asa ca, zambind smechereste, tipic pentru un copil de 6 ani, imi arunca mie ascutitoarea si creionul rosu tocit… iar ele se topesc in geam …si-mi coloreaza chipul, si mobilierul, si peretii palizi ai camerei capata viata…

Si-mi fura si el un zambet …si-mi trezeste si o amintire … si uite asa, soarele ma face sa-mi fie dor de ai mei…