Mereu sunt momente ca cel de acum, cand vreau sa ma fac mica, sa ma ascund, sa nu ma vada si sa nu ma strige nimeni, sa nu am probleme de rezolvat si sa nu ma gandesc la ce voi face maine, peste o saptamana si peste un an.

Vreau sa fiu copila, sa nu stiu nimic important, sa nu-mi fac griji, sa raman uimita la ce e in jurul meu. Vreau sa ies din casa in picioarele goale si sa nu-mi pese; sa rad la soare si sa zambesc la nori, sa vorbesc cu toti si toate. Sa simt parfumul vietii si sa cred ca miroase a primavara.

Nu mai sunt nici dragalasa, nu mai sunt nici neastamparata, cateodata parca nu mai sunt eu.  Am devenit o “chestie”; nici om, nici monstru. O “chestie” obisnuita, cuminte, previzibila, pe care o gasesti mereu in aceleasi locuri, facand aceleasi lucruri.

Unde sunt eu?

Cine e ea?