Mâţelor li s-a facut de duca. Le miroase a peste si vor inapoi la apele reci si limpezi ale nordului, pe tarmuri unde caii chiar alearga pe plaja in diminetile reci inaltandu-se aburul cald din narile lor odata cu ceata, unde comerciantii iti zambesc cand iti ofera un piciorus de crab si unde vapoarele se pierd in larg dar marinarii te poarta in gand.

Mâţele vor sa stea zgribulite in ploaie pe strazi inguste si pavate, cu biciclisti saltareti si pietoni deloc grabiti. Vor sa priveasca leganandu-li-se cozile in bataia vantului din turla unei catedrale gotice cum un oras intreg se pregateste sa doarma, cum ultimele raze se sting odata cu ancorarea unei salupe pe canal.

Mâţele vor sa simta parfumul altor asternuturi, caldura altor case si glasurile altor oameni. Sa fie doar ele si pisiceasca lor, fara sa inteleaga o strigare in alta cuvantare.

Mâţele erau mai fericite, mai frumoase, mai vesele, mai descurcarete si mai iscusite. Erau mâţe adevarate, feline pur sange. Erau vagaboante.

S-au domesticit prea repede dar ghearele inca nu li s-au tocit si nici simturile nu le-au parasit. Sunt mereu in asteptare, gata oricand sa-si poarte mustatile pe alte carari, cu prima ocazie.

Mâţzele sunt mici, lumea e mare; se vor pierde din nou prin cotloane intunecate.