Brasovul nu l-am vazut decat atunci cand m-am hotarat sa dau la facultate, niciodata inainte. Stiam ca e orasul de la poalele Tampei si atat. Mare mi-a fost mirarea cand am constatat ca Tampa e doar un deal si nicidecum un munte.

Nu mi se pare o cetate nemaipomenita. De fapt, niciodata n-am considerat ca este doar ca prietenii cand auzeau de Brasov ma invidiau. Am incercat sa vad si eu ce vad ei dar n-am reusit. Odata ce locuiesti aici secretele se afla.

Singurul lucru fain e ca, in comparatie cu Bucurestiul, aici viata pare nesfarsita.

E ca un fel de poveste in care toti imbatranesc pana la o varsta dupa care timpul sta.

E un oras frumos de vizitat, cu multe de vazut, locuri vechi si incitante si e un oras in care iti poti petrece linistit batranetile; nu poti insa sa traiesti aici, iti da iluzia vesniciei pana in momentul in care te trezesti brusc, faci ochii mari si constati ca e o cetate vie dar fara vlaga.

Turistii vin si pleaca, e ca o transfuzie cu viata de care are nevoie periodic.

El este numai suflet, suflet batran, trecut prin multe. Brasovului ii trebuie o inima.