Lumea e a ta. Mereu a fost si o sa ramana a ta, o parte din tine. Tu o construiesti si ea te modeleaza, va slefuiti reciproc pentru ca va place sa detineti controlul pe rand, pentru ca totul e forma, culoare si sentiment.

Lumea e ca si dragostea. Te orbeste cu frumusetile sale, te ridica dincolo de nori, te lasa fara aer, uimit, contrariat, iti ofera extaz si apoi iti da drumul sa cazi, cat mai adanc, cat mai repede, fara rasuflare, iti ofera agonie. Si te intrebi: de ce o face? Pentru ca ii esti drag, pentru ca prin tine cunoaste si ea frumusetea vietii, pentru ca vrea sa te faca mai puternic, sa fii asa cum ea nu o sa poata fi vreodata: sa fie ca tine, sa iubeasca si sa urasca.

Lumea e ca si curcubeul. Iti ofera o culoare si iti poti picta un intreg tablou. Poti sa alegi daca il faci in tonuri calde, pastel sau monocramatic, poti sa alegi sa fie pe panza, in ulei sau pe sticla sau poti sa pui un simplu punct pe o foaie si sa devii celebru. De ce te pune sa alegi ? Pentru ca are incredere, pentru ca nu detine toata paleta de culori si prin tine cunoaste si ea nuanta de a trai rosu, albastru, violet sau orange, pentru ca vrea sa fie asa cum nu o sa poata fi vreodata: sa fie ca tine, sa fie vie si moarta.

Lumea e ca si piatra. Te loveste in moalele capului, te ameteste putin, te face sa iti pierzi echilibrul si apoi incepe sa-ti dea idei despre cum s-o slefuiesti, din ce unghi sa mai tai putin si unde s-o asezi. De ce e asa violenta? Pentru ca poate, pentru ca prin tine capata rost, pentru ca te face mai creativ, asa cum ea nu o sa poate fi vreodata: sa fie ca tine, sa aiba forma si sa fie goala.

Lumea nu e nici rea, nu e nici buna, nici urata sau frumoasa. Lumea esti tu si cel de langa tine.

Suntem contraste, lumea suntem noi.