Locuiesc intr-o casuta confortabila, intr-o camera la etaj, ultima pe stanga, la sfarsitul coridorului din capatul scarilor. E spatioasa, luminoasa, cu un fel de loja in stil frantuzesc de unde poti vedea casele de pe intreaga strada si voliera cu pasari exotice a vecinului de vis-a-vis dar cu o cromatica usor ciudata, contrastanta.
Mi-as fi dorit sa fie altfel: mai calda, mai primitoare, mai vie si mai inghesuita iar marea mea fereastra spre lume sa fie mai mica ( inca nu ma pot obisnui cu gandul ca ma pot zarii trecatorii si ca pot avea acces la ceva ce ar trebui sa fie doar al meu); nu am ales-o eu ci ea m-a ales pe mine. Am acceptat-o asa desi as fi vrut sa pot s-o decorez dupa gustul meu, sa o fac a mea …Dar 3 luni e o perioada scurta, mai scurta decat as fi crezut vreodata si nu vreau sa-mi fie si mai greu sa ma despart de ea; ar fi nespus de trist sa incerc s-o fac acasa ca apoi sa o parasesc fara a mai stii daca o sa mai revin.
Casele sunt ca si oamenii: sunt pline de povesti, au atatea si atatea amintiri, ascund secrete ce le vor lua cu ele.
Casele vechi, cu plante agatatoare, cu iz de mucegai, cu geamuri prafuite, cu acoperisuri darapanate, cu pereti crapati si vopsea cojita, cu gradini napadite de tot felul de ierburi care sugruma trandafirii sau straturile cu dalii micute si rosii sunt ca oamenii singuri, carora li s-a furat o parte din inima, care tanjesc dupa dragoste, cuvinte si rasete.
In camaruta mea altcineva o sa locuiasca, o sa agate alte tablouri in locul alor mele, poate o sa rupa afisele cu personaje romantice a la extreme de pe usa , o sa puna alte pot-pou-ri colorate pe birou, poate nu o sa aiba globuri in care ninge zi de zi cu fulgi mari ca in dimineata de craciun sau poate o sa aiba unele cu fluturi sau pesti , o sa vada urmele de praf cosmic lasat de stelutele mele de pe usa crem a dulapului si poate o sa gaseasca vreuna din cartile postale sau din hartiutele aruncate pe masa, pe scaun si in momente de lenevie pe pardoseala.
Eu nu-mi parasesc camaruta si nici nu vreau sa fie ceva mai mult decat o camaruta pentru ca o sa-mi ramana un gust amar, de ciocolata neagra dupa ce voi pleca. Si poate si ei o sa-i fie dor de miros de coji de portocale, muzica abia sesizabila, adormita, de hainele aruncate pe fotoliu, de cana cu ceai lasata neglijent pe noptiera, de zgomotul tastelor apasate in miez de noapte, de rasul si vocea mea ( pentru ca mai vorbesc si singura cu glas tare), de urmele umede lasate de picioarele mele cand ieseam de la dus. Poate o sa-i fie dor de mine. Si poate o sa ma mai aleaga inca o data dintre alte sute de oameni asa cum a facut-o prima data. Si atunci o sa fie a mea. Si atunci prin fereastra mea se vor vedea picurii repezi si in picaj spre caldaram, se va auzi agitatia pasarilor din colivie si fosnitul frunzelor purtate de vant pe alee in timp ce, in spatele casei, prin geamul de la ferestrele din living iarba grasa se va alinta sub soare si va tremura la orice adiere; exact ca in primele zile petrecute impreuna.
Pana atunci insa… sunt doar in tranzitie.
The book of Meow 